Despre carte: an / \- Maxim Sergeevich, pot? \- Da, da, invită-mă. După ce a deschis ușa, secretara m-a lăsat să merg înainte și mi-am făcut curajul să trec pragul biroului directorului. „Bună seara”, acum că vocea nu era distorsionată de apelul telefonic, mi se părea foarte familiară. Privind în sus, era uluită, ascultând ușa aproape în urma ei. Îmbrăcat într-o cămașă neagră care scotea perfect în evidență fiecare mușchi dăltuit, străinul meu s-a uitat la mine. Ochii verzi, ca niște vulpi, scânteiau de veselie în timp ce își mușca buzele, încercând să-și ascundă zâmbetul viclean. Dar colțurile încă s-au strecurat trădător. \- Tu? Îmi pare rău, am greșit! – întorcându-se brusc pe călcâie, ea apucă mânerul ușii. \- Hai, oprește-te! – a lătrat bărbatul, forțându-mă să îngheț. - Nu vrei să-mi spui nimic?